In incercarea mea de a reduce din cursele pe distante lungi in planificarea calendarului pe 2013 am sarit Semimaratonul Brasov. Motive erau destule ca sa nu alerg la Brasov, dar nici unul cu adevarat puternic. Intr-un final m-am decis sa alerg la cursa din 6 Aprilie si ii multumesc pentru asta bunului prieten Alex Enache (Casa Ezio / Asociatia 7 Scari). Inca o decizie de ultim moment a fost mutarea de la proba de 21Km la crosul de 10Km (380m D+).

Am ajuns la Brasov intr-o echipa simpatica: Ilie Rosu, Tene Kamela, Marian Stan si Madalin Anghel. Am avut la dispozitie 2 ore de pregatire pentru cursa, relaxare si atat de placuta reintalnire cu prietenii alergatori. Am recunoscut insa si multi atleti de performanta, majoritatea inscrisi la proba de semimaraton. Stiam ca premiile sunt mari, dar nu exagerate. Tentant era si traseul (alergabil aproape integral). Insa concurenta parea mai ceva ca la un Campionat National. Cat despre participarea totala…se apropia de 1000 de oameni, aceasta fiind si provocarea lansata de organizatori. Daca tot aveau sa puna la cale un eveniment deosebit, macar sa aiba audienta.

Sutele de spectatori (inarmati cu sute de camere foto si chiar video) si startul pe strada ingusta au creat un farmec aparte specific marilor competitii montane din Europa si din lume. Nu reuseam sa-mi dau seama daca se alearga tare sau nu. Dar nu mi-era usor sa alerg panta cu inclinatie mica. Tanjeam dupa senzatia de forta de anul trecut. Se pare ca ultimele antrenamente mi-au solicitat picioarele si aveam deja mici crampe. Dupa despartirea de traseul de semimaraton urcarea in alergare a devenit si mai accentuata, pana cand a trebuit sa o dau la pas. Era bucata cea mai inclinata, acel amanunt care facea ca aceasta cursa de 10Km sa fie chiar mai grea decat proba de semimaraton. Cu toate astea pe o mica portiune mi-a fost mai usor sa alerg in urcare, decat sa merg (dupa principiul: “Cand simti ca nu mai poti merge, alearga!”). Efortul nu a fost in van. Odata inceputa coborarea si portiunea de semi-plat a fost ca si cum am intrat in alt nivel al unui joc pe calculator. Nu aveam multi alergatori in jur, dar cei care erau alergau tare. Uluitor de tare. La fel si eu. Crampele disparusera. Dar aparusera riscurile: de alunecare si de cazaturi. Alergam cu frana trasa pe poteci inguste, radacini si pietre alunecoase, peste sau pe sub copaci cazuti pe carare. In fata mea am surprins o cazatura pe burta, de toata frumusetea, dar tovarasul de cursa s-a ridicat si a continuat ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Ma credeam la o adevarata cursa de obstacole. Cu toate astea traseul mi-am placut foarte mult. Dar partea cea mai interesanta abia urma: stradutele inguste si intortocheate, inclusiv niste trepte. Am apasat acceleratia si am sprintat spre Finish . Simteam ca zbor. Am aterizat pe un multumitor loc 15 (din cca 230 de participanti la cros) tinand cont de concurenta, cu un timp de 49:18.

Era pentru prima data dupa mult timp cand concuram la proba scurta a unui concurs si asteptam sosirea celor de la proba lunga (21Km in cazul de fata). Timpi incredibil de buni pentru o cursa de trail running (s-a castigat cu 1h15). Ma simteam oarecum ciudat ca nu eram si eu printre semimaratonistii care se resimteau din cauza efortului. Intrebat fiind de cursa, parea ca nimeni nu te ia in serios afland ca ai alergat proba de 10Km. Va trebui sa mai traiesc senzatia asta si la Eco-Marathon (Cros) si la Marathon 7500 (Hobby) in rest voi reveni la principiul “totul sau nimic”.

 Nu uita: Cand simti ca nu mai poti merge, alearga!